DREPTUL LA LIBERTATE ART. 5 par. 4 CEDO , cum trebuie să fie aplicat în practică… R.Moldova restanțieră la acest capitol!

Art. 5 par. 4 CEDO prevede – Dreptul la libertate şi la siguranţă
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.
5. Orice persoană care este victimă unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii
CUM APLICĂM ACESTE PREVEDERI CORECT DIN PUNCT DE VEDERE PROCEDURAL.
Procedura prevede dreptul persoanei reținute să introducă un recurs care să fie imediat examinat de către o instanță independentă și imparțială și să se expună asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală ( art. 5 par. 4 CEDO) ” .
Totodată conform precedentului CtEDO, conform Convenției art. 5par 4, instanțele naționale la examinarea astfel de cazuri trebuie să examineze nu numai respectarea dreptului procesual, dar și legalitatea arestului, scopul arestului, necesitatea arestului.
Instanțele din R.Moldova trebuie să înțeleagă imposibilitatea de a realiza acest drept în mod efectiv și practic nu teoretic și iluzoriu, dacă apărarea nu are acces la materialele cazului în baza căreia se bazează învinuirea atunci cînd solicită aplicarea în exclusivitate a arestului ( lipsirea de libertate).
CtEDO de mai multe ori a reiterat că procedura de examinare a recursurilor împotriva arestului trebuie să fie contradictorie și să respecte egalitatea părților în proces.
Acest principiu este încălcat în cazul în care apărătorul nu are acces la materialele cazului necesare pentru a contesta în mod efectiv și practic arestul aplicat față de clientul său.
Moldova mai are restanțe la acest capitol iar pentru mulți din judecători acest principiu este unul teoretic aceștea ignorînd cît prevederile CEDO atît și precedentul CtEDO pe astfel de cazuri.
În R.Moldova încă se mai admite examinarea demersului procurorului cu privire la aplicarea măsurii peventive cum este arestul nu numai cu încălcarea prevederilor CEDO dar și cu încălcarea flagrantă a legislației naționale.
Cel mai des întîlnite încălcări sunt: depunerea în instanță a demersului cu 1 oră înainte de examinare a demersului, instanțele de judecată nu permit apărătorilor să facă cunoștință cu materialele dosarului care demonstrează necesitatea aplicării arestului, nu acordă apărării termen pentru a se pregăti, deseori arestatului nici nu i se înmînează demersul procurorului de parcă nici nu este în sala de judecată, deci principiul egalității și contradictorialității este încălcat și cel mai grav este că toate aceste ilegalități sunt admise de judecătorii de instrucție din R.Moldova.
Concluzie: atîta timp cît singuri judecătorii vor tolera aceste ilegalități și vor admite fără a fi sancționați, cetățenilor nu le va rămîine o altă cale de a contesta aceste ilegalități decît să introducă o cerere individuală în fața CtEDO care va constata încălcarea.

Violeta Gașițoi.

Scrie un comentariu

Din categoria Despre încălcările organelor de stat

JUSTIȚIE ”ECHITABILĂ” CU ASISTENȚĂ JURIDICĂ ”CALIFICATĂ „ – GARANTATĂ.

De cînd activez în domeniul dreptului tot încercam să înțeleg sunt principiile de bază de care se conduc instanțele de judecată și organele de urmărire penală din moldova, au ei nevoie de asistență juridică calificată în cadrul proceselor penale astfel respectînd dreptul bănuitului și învinuitului la apărare sau vor face totul ca această asistență să fie una formală.
De fapt, eficiența sistemului judiciar independent ar trebui să fie o preocupare pentru Republica Moldova , scopul trebuie să fie de a îmbunătăți funcționarea și eficiența justiției, justiția moldavă ar trebui să se conducă de standartele de calitate.
O justiție echitabilă presupune independența și imparțialitatea judecătorilor, asistența juridică calificată, respectarea drepturilor fundamentale ale omului.
Are moldova de o justiție echitabilă? Sigur că nu, suntem restanțieri la acest capitol, o spun cu toată responsabilitatea.
Se respectă drepturile fundamentale ale omului? răspunsul este același, nu se respectă deoarce nu există o voință de a crea o justiție echitabilă.
Exemplu clasic a unei încălcări :
În Republica Moldova în cauzele penale persoanele nu au acces la justiție, deși teoretic au, nu putem afirma despre aceasta și practic.
Cum examinăm demersul procurorilor la prelungirea mandatuului de arest, procurorii cu încălcarea legii și procedurii își permit să depună demers judecătorului de instrucție ca ultimul să elibereze un mandat de arest cu 5-7 ore înaintea expirării mandatului de arest iar instanța uită de toate principiile naționale și internaționale cînd îl vede pe procuror.
Instanța îl trimte pe procuror să găsească un avocat și să-i aducă demersul pe ”flach”, procurorul poate să anunțe avocatul bănuitului dar poate să nu-l anunțe poate să spună că nu l-a găsit și să cheme asistența garantată de stat , e simplu, formal, procurorul și judecătorul ” în justiția lor” se asigură că partea beneficiază de asistență juridică ”calificată”. Vine asistența calificată – garantată de stat și procesul are loc în 10 minute maxim, avocatul de obicei se scoală și spune o frază ” cer să fie respins demersul procurorului” – aici s-a finisat asistența calificată…
Cum trebuie să fie?
– Conform legislației naționale procurorul este obligat să introducă demersul cu 5 zile înainte de expirare a mandatului de arest, instanța de judecată trebuie să anunțe avocatul despre data, ora locul examinării demersului procurorului, iar ultimului i se acordă posibilitatea să se pregătească de apărare efectiv, inclusiv să facă cunoștință cu materialele cazului.
– Este necesar ca părților să li se asigure un tratament egal.
– Asistența juridică presupune concursul unei persoane calificate iar persoana asistată trebuie pe cît posibil să fie liberă în a alege persoana calificată care o va asista.
Acum întrebarea cea mai dureroasă de ce nu se respectă niște lucruri elimentare, în data de 08.10.2013 am găsit răspunsul, pentru că chiar noi avocații prin acest sistem garantat de stat am creat o asistență formală nu și o asistență reală, acu mă întreb de ce nu se vorbește despre aceste ilegalități? Să le fie oare frică celor ce prestează asistența garantată de stat de procurori și judecători, ori nu au verticalitate să plece cînd știu că s-a încălcat flagrant legea iar persoana are avocat care nu a fost chemat în proces, sau a fost chemat în așa fel încît avocatul să nu mai reușească să ajungă în proces.
La data de 08.10.2013 procurorul Ion Neguriță procuratura anticorupție în jurul orelor 18 depune judecătoarei, din judecătoria sec. Centru judecătoarea Carpenco demers de prelungire a mandatului de arest cu 7 ore înainte de expirare a mandatului de arest nu cu 5 zile cum prevede legea.
Instanța de judecată nu anunță avocata bănuitei despre data, ora examinării demersului ci îl trimite pe procuror să caute avocat.
Procurorul găsește un avocat care prestează servicii juridice garantate de stat, avocatul se prezintă iar bănuita îl anunță că refuză de asistența ultimului deoarece ea are avocat însă nu este auzită, aceeași declarație o face în fața judecătoarei dar nici aceasta se vede că nu a auzit-o, asistența garantată ”calificată” a început și s-a finisat cu fraza ” cer respingerea demersului procurorului că nu sunt motive de admitere” …
Instanța decide: prelungește mandatul de arest cu 30 zile…
Toată lumea care a înfăptuit ”justiția” a rămas mulțumită și au plecat…. persoana a fost dusă la penitenciar în condiții inumane și degradante pe încă 30 zile…
Totodată competența de examinare a demersului procurorului era a instanței de judecată sec. Buiucani, dar se vede că acolo procuroul nu are nici un judecător cu care să se ”înțeleagă” să rămînă după orele de lucru și să-i acorde procurorului să depună demersurile la ora 18-19 sau 20 de aceea ultimul a ales o judecătorie unde a găsit un așa judecător, da ce? nu este judecătoare? Sigur să e judecătoare, și parcă în interesul justiției e gata să doarmă în instanța de judecată……
CONCLUZIE: CÎT GUVERNANȚII ”DORM” DREPTURILE OMULUI ÎN CONTINUARE SE ÎNCALCĂ, IAR MOLDOVA DIN BUGETUL STATULUI VA ACHITA ÎNCĂ MULT TIMP ÎNAINTE PREJUDICII CONFORM HOTĂRÎRILOR PRONUNȚATE DE CtEDO.
Aici cei de la guvernare ar dori să mă corecteze, ei nu dorm dar se ocupă de reforme în ”justiție”…

http://www.youtube.com/watch?v=5KxuRWPMDnU ( cam așa e și în MD)

Scrie un comentariu

Din categoria Despre încălcările organelor de stat

REPARAŢIA ECHITABILĂ A PREJUDICIILOR MORALE ŞI MATERIALE ÎN CAZURILE DE TORTURĂ, TRATAMENT SAU PEDEAPSĂ CRUDĂ, ORI INUMANĂ

a. Principii generale.

Acest capitol este destinat examinării întrebării privind reparația echitabilă în cazurile care privesc tortura, tratamentul sau pedeapsa inumană ori degradantă.
De la început vom explica anumiți termeni așa cum sunt interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci cînd examinează cererile adresate în baza Convenției Europene privind Drepturile și Libertățile Fundamentale ale Omului.
În primul rînd reparația echitablă este parte integrantă a unui remediu efectiv împotriva violării drepturilor omului. În cazurile cînd violarea dreptului a fost recunoscută la nivel național și stopată cînd este continuă, pot exista situații cînd această măsură nu este suficientă iar persoana continue să rămînă victima violării. În aceste circumstanțe numai o reparație echitabilă poate remedia situația victimei pe deplin.
Ca regulă obligația statului în virtutea Convenției Europene privind Drepturile și Libertățile Fundamentale ale Omului de a crea remedii efective, împotriva violării drepturilor și libertăților recunoscute în această convenție – este instituită de art. 13 CEDO.
Tot odată Curtea Europeană a Drepturilor Omului a explicat și nu odată că drepturile omului trebuie să fie garantate de statele membre a Consiliului Europei nu în mod teoretic și iluzoriu dar practic și efectiv.
Interpretarea acestei obligații ține de buna credința și bunul simți al statului care a ratificat Convenția. (CEDO).
De aici rezultă că în primul rînd statelor membre a Consiliului Europei aparține obligațiea de a crea pe teritoriu său remedii efective împotriva violării drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.
Anume din această idee Consiliu Europei insistă că scopul principal al CEDO este de a aduce drepturile și libertățile fundamentale ale omului pe teritoriul fiecărui stat contractant.
Prin reparația echitabilă instituită ca obligația statelor membre a Consiliului Europei se înțelege printre altele și achitarea victimei violării prejudiciu moral, material precum și cheltuielile legate de apărarea drepturilor sale.
Astfel, prin reparaţie echitablă se va înţelege recunoașterea dreptului încălcat, precum și repararea prejudicilor (materiale, morale). Articolul 41 CEDO prevede: ”Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin reparația echitabilă a fost înțeles:” Curtea reiterează că hotărârea prin care se constată o încălcare a convenţiei impune statului pârât obligaţia legală de a pune capăt acestei încălcări şi de a acorda reparaţie pentru consecinţele acesteia, astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia existentă înainte de încălcare [a se vedea Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (GC), nr. 31107/96,pct. 32, CEDO 2000- XI].
Spre exemplu Când Curtea Europeană se pronunţă împotriva Statului si constată că reclamantul a suferit un prejudiciu, ea îi acordă reclamantului o reparaţie echitabilă, adică o sumă de bani care să compenseze acele daune.
Daunele se disting după cum urmează:

Daune în general

O legătură cauzală clară trebuie stabilită între daunele cerute și încălcarea care se presupune a fi fost comisă. Curtea Europeană nu va fi mulțumită cu o simplă legătură indepartata între presupusa încălcare și daune, nici cu o simplă speculație asupra evenimentelor în cauză. Compensația pentru daune poate fi acordată doar dacă daunele sunt rezultatul unei încălcări constatate. Nu se vor acorda despăgubiri pentru daune provocate de evenimente sau situații despre care nu s-a constatat că reprezintă o încălcare a Convenției, sau pentru daune privind capete de cerere declarate inadmisibile într-o fază anterioară a procedurii. Scopul despăgubirii acordate de Curte pentru daunele produse este de a-i oferi reclamantului o compensaţie pentru consecințele dăunătoare reale ale unei încălcări. Nu se intenționează pedepsirea Părții Contractante responsabile. Prin urmare, Curtea a considerat până acum nepotrivit să accepte cereri pentru daune purtând etichete precum „punitive”, „agravante”, sau „exemplare”.

1. Daune materiale

Principiul privind daunele materiale este că reclamantul ar trebui să fie pus, pe cât mai posibil, în situaţia în care s-ar fi aflat dacă încălcarea constatată nu ar fi avut loc, cu alte cuvinte, restitutio in integrum. Aceasta poate însemna compensații atât pentru prejudiciul real suferit (damnum emergens), cât și pentru beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
Reclamantul este cel care trebuie să arate că daunele materiale au rezultat din încălcarea sau încălcările pretinse. Reclamantul trebuie să prezinte documente relevante pentru a dovedi, pe cât mai posibil, nu numai existența, ci și cuantumul sau valoarea prejudiciului. În mod normal, despăgubirea Curții va reflecta valoarea totală a prejudiciului. Totuși, dacă prejudiciul real nu poate fi calculat exact, Curtea va face o estimare bazată pe faptele de care dispune.

2. Daune morale
Despăgubirea acordată de Curte în legătură cu daunele morale este menită să furnizeze o compensație financiară pentru un prejudiciu moral, cum ar fi suferințe psihice sau fizice. Prin natura lor, daunele morale nu se pretează la calcule exacte. Dacă se stabilește existența unor astfel de daune, și în cazul în care Curtea consideră că este necesară o compensație bănească, ea va face o evaluare pe o bază echitabilă, luând în considerare standardele care decurg din jurisprudența sa.

3. Costuri și cheltuieli

Curtea poate dispune rambursarea către reclamant a costurilor și cheltuielilor pe care acesta le-a suportat – mai întâi, la nivel naţional, iar apoi, în cursul procedurilor din fața Curții însăși – în încercarea de a preveni apariția unei încălcări, sau în încercarea de a obține o reparaţie pentru aceasta. Aceste costuri și cheltuieli vor include în mod obișnuit costul asistenței juridice, al taxelor judiciare, și altele asemănătoare. Ele mai pot include cheltuieli de călătorie și diurnă, mai ales dacă acestea au fost determinate de participarea la o audiere în faţa Curții.

În această privință importanță printre altele au circumstanțele particulare ale fiecărei cauze în parte.
Este adevărat că dreptul ca regulă examinează circumstanțele particulare ale cazului, principii generale aplicabile speței și modalitatea de aplicare a principiilor generale stabilite la cazul concret.
De aceia aplicarea regulei privind reparația echitabilă în cazul violării drepturilor și libertăților fundamentale este strîns legată de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze în parte.
În continuare vom examina anume aceste circumstanțe importante – faptele, regulile generale aplicabile și aplicarea acestor reguli la cazul concret.
Cînd vorbim de faptele cauzei se are în vedere cumulul circumstanțelor faptice care au avut loc sau în cazul victimei potențiale, care pot să aibă loc. Aici importanță au teritoriul violării, locul, timpul, persoanele implicate, statutul acestor persoane (reprezentanții statului sau persoane particulare), durata și densitatea violării, vîrsta și starea fizică a victimei, comportamentul victimei și a statului, vulnerabilitatea victimei, consecințele violării etc.
Cînd vorbim de principii generale atunci trebuie să ținem cont de principii generale ale dreptului, legislația națională și cea internațională, practica administrativă și cea judecătorească etc.
Nu trebuie să uităm și de prinipiul interpretării dreptului cu bună credință și bunul simți ceia ce reprezintă un patrimoniu comun al statelor membre a Consiliului Europei.
Scopul reparației echitabile ca regulă este restitutio in integrum, pe cît este posibil. Este adevărat faptul că este foarte dificil sau în unile cazuri chiar imposibil de restabilit pe deplin situația anterioară violării drepturlui sau libertății. Totuși principiul restitutio in integrum cere restabilirea ei cît se poate mai aproape reeșind de circumstanțele concrete ale cauzei particulare.
În această situație importanță are și respectarea principiului stare decisis care cere soluții cît se poate analogice la situații similare.
Atunci cînd vorbim de dreptul de a nu fi supus torturii, tratamentului sau pedepsei inumane ori degradante trebuie în primul rînd să ținem cont de faptul că această interzicere poartă un caracter absolut. Interzicerea torturii, tratamentului sau pedepsei inumane sau degradante reprezintă una din cele mai grave violări ale drepturilor fundamentale ale omului. Din aceste considerente Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o satisfacție echitabilă în proporții depline și suficiente.
Cînd vorbim de reparația echitabilă este în primul rînd necesar să menționăm faptul că scopul reparației echitabile nu este pedeapsa statului pîrît, scopul reparației echitabile este unul reparatoriu și tinde spre repararea prejudiciilor aduse victimei.
Cînd vorbim de prejudicii aduse ca regulă se are în vedere prejudiciu material adus, prejudiciu moral și cheltuieli de repararea a dreptului violat.
Sistemul de protecție a drepturilor omului obligă statele respectarea practică și efectivă a drepturilor omului.
Obligația reparării prejudiciului, rezultat din încălcarea dreptului prevăzut de art. 3 CEDO, constituie un principiu de drept internațional public.
Pentru ca prejudiciu să fie posibil de reparat în primul rînd trebuie să fie constatată, cel puțin în esență, violarea dreptului prevăzut de art. 3 CEDO. Cu alte cuvinte constatarea dreptului violat este prima întrebare, care trebuie rezolvată. Numai în cazul constatării dreptului violat apare obligația de a purcede la restitutio in integrum dacă este cazul.
Ca regulă repararea prejudiciului material adus în urma dreptului violat presupune compensarea prejudiciului material direct adus.
Prin prejudiciu material direct adus victimei se înțelege, pierderile de ordin patrimonial, consecință directă a încălcării alegate și constatate.
Deasemenea poate fi reparat și venitul ratat cum ar fi pierderea certă a anumitor venituri ce nu au mai putut fi obținute.
În afară de prejudiciu material urmează a fi reparat și prejudiciu moral adus, ceea ce presupune repararea ”stărilor de neliniște, de discomfort, frustrare precum și suferințele fizice și psihice aduse ca urmare a aplicării relelor tratamente.
Prejudiciul moral nu necesită a fi probat. El urmează a fi constatat și apreciat de către instanța de judecată.
Conform jurisprudentei Curtii Europene, prejudiciul moral este, de obicei, prezumat a fi existent în cazul în care Curtea constata o incalcare a CEDO.
În ceea ce priveşte articolul 3 CEDO, din definiţie reiese cauzarea unor suferinţe psihice și fizice, astfel – prejudiciul moral este prezumat a fi cauzat. Mărimea va fi evaluată de către instanțele naţionale sau/şi CEDO în dependenţă de circumstanţele particulare ale cauzei.
Dacă în cadrul procedurii privind reparaea prejudiciului material și cel moral adus au fost cheltuieli de procedură atunci aceste cheltuieli urmează a fi reparate dacă au fost angajate în mărimea rezonabilă și necesară.
Desigur că repararea prejudiciilor aduse în urma torturii aplicate sau tratamentului inuman ori degradant este în primul rînd sarcina dreptului național.
Ori conform principiului european sarcina Consiliului Europei este de a aduce drepturile omului acasă, în fiecare stat contractant.
Dacă să privim practica R. Moldova în domeniul repararării prejudiciului adus prin aplicarea torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante atunci la acest capitol R. Moldova are foarte mult de lucrat și îmbunătățit.

b. Repararea prejudiciului adus la nivel național.
La nivel național se pare că nu există o stabilitate la acest capitol. Acest fapt se datorează pregătirii slabe a sistemului de drept național. Se pare că el a rămas la un nivel foarte primitiv promovat în acest sens de fosta uniune sovietică.
Deși legislația națională prevede clar interzicerea cauzării prejudiciilor unei persoane precum și obligația de a repara în întregime prejudiciu adus, totuși în practică se pare că sunt foarte multe probleme legate de sistemul judiciar.
Cu părere de rău sistemul judiciar din R. Moldova nu crează un remediu efectiv împotriva unui astfel de prejudiciu cum sunt rele tratamente.
În majoritatea cazurilor unde a participat autorul prezentului capitol cele mai mare probleme privind reparația echitabilă se găseau anume în instanța de judecată, care se pare că nu este una efectivă în acest domeniu.
În majoritatea cazurilor judecătorii erau prea preocupați de ”paza” bugetului de stat de cît de crearea unui proces echitabil și reparația echitabilă a victimei relelor tratamente.
O altă problemă este refuzul categoric din partea instanțelor judecătorești aplicarea principiilor generale ale dreptului și în special principiului stare decisis recunocut ca patrimoniu comun ale statelor membre a Consiliului Europei și care face parte din principiul mai general denumit preeminența dreptului.
Cu toate acestea în R. Moldova există cadrul legal, care permite persoanei vătămate să-și restabilească dreptul său încălcat și să primească o reparație echitabilă.
Spre exemplu codul civil al R. Moldova prevede dreptul persoanei la reparația prejudiciului adus:
Articolul 11. Metodele de apărare a drepturilor civile
Apărarea dreptului civil se face prin: g) repararea prejudiciilor; i) repararea prejudiciului moral;… .
Articolul 14. Repararea prejudiciilor
(1) Persoana lezată într-un drept al ei poate cere repararea integrală a prejudiciului cauzat astfel.
(2) Se consideră prejudiciu cheltuielile pe care persoana lezată într-un drept al ei le-a suportat sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului încălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale (prejudiciu efectiv), precum şi beneficiul neobţinut prin încălcarea dreptului (venitul ratat).
(3) Dacă cel care a lezat o persoană într-un drept al ei obţine ca urmare venituri, persoana lezată este în drept să ceară, pe lîngă reparaţia prejudiciilor, partea din venit rămasă după reparaţie.
Articolul 616. Despăgubirea prejudiciilor nepatrimoniale
(1) Pentru un prejudiciu nepatrimonial se pot cere despăgubiri în bani în cazurile prevăzute de lege.
(2) În cazul vătămării integrităţii corporale sau al altei vătămări a sănătăţii, precum şi în cazul privaţiunii ilegale de libertate, cel vătămat poate cere şi pentru prejudiciul nepatrimonial o despăgubire în bani, stabilită în baza unei aprecieri conforme principiilor echităţii.
Articolul 1404. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat
de o autoritate publică sau de o persoană
cu funcţie de răspundere
(1) Prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluţionarea în termen legal a unei cereri de către o autoritate publică sau de către o persoană cu funcţie de răspundere din cadrul ei se repară integral de autoritatea publică. Persoana cu funcţie de răspundere va răspunde solidar în cazul intenţiei sau culpei grave.
(2) Persoanele fizice au dreptul să ceară repararea prejudiciului moral cauzat prin acţiunile indicate la alin.(1).
(3) Obligaţia de reparare a prejudiciului nu se naşte în măsura în care cel prejudiciat a omis, cu intenţie ori din culpă gravă, să înlăture prejudiciul prin mijloace legale.
(4) În cazul în care o autoritate publică are o obligaţie impusă de un act adoptat în scopul protecţiei contra riscului de producere a unui anumit fel de prejudiciu, ea răspunde pentru prejudiciul de acest fel cauzat sau nepreîntîmpinat prin neexecutarea obligaţiei, cu excepţia cazului cînd autoritatea publică demonstrează că a dat dovadă de diligenţă rezonabilă în executarea obligaţiei.
(5) Autoritatea publică nu răspunde pentru prejudiciul cauzat prin adoptarea unui act normativ sau omisiunea de a-l adopta, sau prin omisiunea de a pune în aplicare o lege.
Articolul 1418. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin
vătămare a integrităţii corporale sau prin
altă vătămare a sănătăţii
(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau de altă vătămare a sănătăţii, autorul prejudiciului are obligaţia să compenseze persoanei vătămate salariul sau venitul ratat din cauza pierderii sau reducerii capacităţii de muncă, precum şi cheltuielile suportate în legătură cu vătămarea sănătăţii – de tratament, de alimentaţie suplimentară, de protezare, de îngrijire străină, de cumpărarea unui vehicul special, de reciclare profesională etc.
(2) Determinarea salariului (venitului) nerealizat din cauza vătămării integrităţii corporale sau altei vătămări a sănătăţii se efectuează conform legii.
(3) La determinarea salariului nerealizat (venitului ratat) nu se iau în considerare pensia de invaliditate, stabilită persoanei vătămate în legătură cu vătămarea integrităţii corporale sau cu o altă vătămare a sănătăţii şi nici alte indemnizaţii sau sume, plătite pe linia asigurărilor sociale de stat.
(4) Volumul despăgubirilor ce se cuvin, în conformitate cu prezentul articol, persoanei vătămate poate fi mărit prin lege sau contract.
Articolul 1422. Reparaţia prejudiciului moral
(1) În cazul în care persoanei i s-a cauzat un prejudiciu moral (suferinţe psihice sau fizice) prin fapte ce atentează la drepturile ei personale nepatrimoniale, precum şi în alte cazuri prevăzute de legislaţie, instanţa de judecată are dreptul să oblige persoana responsabilă la reparaţia prejudiciului prin echivalent bănesc.
(2) Prejudiciul moral se repară indiferent de existenţa şi întinderea prejudiciului patrimonial.
(3) Reparaţia prejudiciului moral se face şi în lipsa vinovăţiei autorului, faptei ilicite în cazul în care prejudiciul este cauzat prin condamnare ilegală, atragere ilegală la răspundere penală, aplicare ilegală a arestului preventiv sau a declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea, aplicarea ilegală în calitate de sancţiune administrativă a arestului , muncii neremunerate în folosul comunităţii şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Aceste prevederi legale se invocă de Guvernul R. Moldova aproape în toate cazurile intentate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ca temei pentru declararea cererii inadmisibilă pentru neepuizarea remediilor legale interne create de statul pîrît.
După cum se vede clar din legislația națională a Republicii Moldova persoana, care pretinde a fi victma relelor tratamente are dreptul la repararea prejudiciilor aduse în urma acestor.
Cu toate acestea am observat încă o problemă destul de gravă în Republica Moldova, care încură victimelor relelor tratamente la restabilirea drepturilor și anume lipsa unei înțelegeri adecvate din partea instanțelor judecătorești a principiilor generale ale dreptului procesual și cel material.
Majoritatea judecătorilor și instanțelor de judecată din Republica Moldova consideră greșit că repararea prejudiciilor aduse în urma relelor tratamente aplicate poate avea loc numai după stabilirea și atragerea la răspundere penală a persoanelor vinovate.
Aceată poziție nici decum nu contribuie la apărarea efectivă și practică a drepturilor fundamentale ale omului.
În primul rînd procedura penală este diferită de cea civilă. Procedura penală are sarcina de a atrage la răspundere penală a persoanelor vinovate în interesele statului pe cînd procedura civilă are sarcina repararării prejudiciilor aduse persoanei, care pretinde a fi victima.
Procedura penală conform standardelor unanim recunoscute de majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei are un standard cel mai ridicat de demonstrare a faptelor (probațiune) și vinovăției denumit dincolo de ori ce dubiu rezonabil, pe cînd procedura civilă are un standard de probare simplu denumit preponderența probelor (care prevede posibilitatea stabilirii faptelor în baza unor presupuneri sau simpla majoritatea a probelor).
Standardul dincolo de orice dubiu rezonabil este cel mai riguros standard de demonstrare a faptelor și a vinovăției pe cînd standardul preponderenței probelor permite stabilirea faptelor și responsabilităților și în lipsa unor probe directe.
În procedurile penale regulile privind admisibilitatea probelor trebuie să fie mai severe de cît în procedurile civile.
În procedura penală există prezumția de nevinovăție pe cînd în procedura civilă fiecare parte este obligată să demonstreze faptele pe care se întemeiază.
Procedura penală are faza prejudiciară denumită urmărirea penală iar decizia privind trimiterea cauzei în instanța de judecată aparține în exclusivitate procurorului pe cînd în procesul civil depunerea acțiunii civile nu depinde de un terț.
Toate aceste argumente au determinat Curtea Europeană a Drepturilor Omului precum și alte organizme internaționale judiciare să constate obligațiunea statului contractant să asigure pe teritoriul său tuturor persoanelor drepturile prevăzute în CEDO în mod practic și efectiv ceia ce la rîndul său impune pe terenul relelor tratamente crearea posibilității victimei să-și repară prejudiciu adus chiar în lipsa unei condamnări penale a persoanelor vinovate.
Cu alte cuvinte este posibil ca instanța penală să achite persoanele, inculpații din diferite motive iar instanța civilă de judecată să-i oblige la repararea prejudiciului adus folosind cu diligență cuvintele și termenii aplicați respectînd principiul nevinovăției (pe plan penal).
Deasemenea nu tebuie să uităm obligațiunea pozitivă a statului de a iniția o urmărire penală efectivă împotriva persoanelor care au comis rele tratamente indiferent de faptul au fost aceste persoane atrase la răspundere civilă, disciplinară sau nu.
Deci după cum a fost menționat mai sus în legislația Republicii Moldova există două căi procedurale de repararea a prejudiciului adus în urma relelor tratamente. Prima procedura este prevăzută de drept procesual penal și poartă denumirea acțiunii civile în cadrul urmăririi penale.
Această procedură prevede depunerea unei acțiuni civile privind repararea prejudiciilor (materiale, morale cît și cheltuieli) în cadrul dosarului penal trimis în instanța de judecată de către acuzatorul de stat. Regulile privind intentarea unei acțiuni civile în cadrul urmăririi penale sunt stabilite de codul de procedură penală.
Acțiunea civilă în cadrul dosarului penal se examinează concomitent cu vinovăția inculpatului.
A doua procedură este cea civilă și are loc conform regulilor procesului civil contencios.
Conform codului de procedură civilă a Republicii Moldova reclamantul pregătește și depune o cerere de chemare în judecată împotriva pîrîtului responsabil. Cererea de chemare în judecată trebuie să corespundă formei stabilite de CPC al RM, se depune la instanța competentă și se examinează potrivit regulilor unui proces civil.
Regulile probării faptelor în procesul civil sunt generale. Cu alte cuvinte se aplică regula demonstrării faptelor de fiecare parte în proces conform regulilor preponderenței probelor. Excepția de la această regulă fac prezumții, care nu trebuie să fie probate de părți sau cînd sarcina probării cade pe partea adversă.
Spre exemplu dacă reclamantul a fost perfect sănătos înainte de a fi reținut sau controlat de forțele statului iar ulterior pe corpul lui se descoperă leziuni corporale obținute în acest timp, atunci există o prezumție puternică că responsabil pentru aceste leziuni este statul.
Totuși nu trebuie de uitat un moment foarte important. Atunci cînd au loc rele tratamente aplicate cu intenție contrar prevederilor art. 3 CEDO, statul are obligație pozitivă de a petrece o anchetă efectivă a faptelor. Stabilirea și atragerea la răspundere penală a tuturor persoanelor vinovate. Sarcina principală în aceste cazuri este aplicarea cu bună credință a mijloacelor efective.

c. Repararea prejudiciului adus la nivelul Consiliului Europei.
După epuizarea remediilor pe plan național și atuci cînd aceste remedii nu au fost efective, victima încălcării prevăzute de art. 3 CEDO are dreptul să depună o cerere individuală în baza art. 34 din CEDO în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.
Cerere se depune respectînd dispozițiile art. 35 CEDO cu respectarea termenului de 6 luni întocmind un formular de cerere în ori ce limbă: franceză, engleză, rusă sau romînă.
Adresa CtEDO este:
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Consiliul Europei
F-67075 Strasbourg CEDEX, Franţa
Fax: +333 88 41 27 30
Pagina web: http://www.echr.coe.int/echr

d. Suma prejudiciilor acordate de CtEDO în cazurile relelor tratamente
Ca regulă Curtea Europeană a Drepturilor Omului avînd un secretariat juridic foarte bine pregătit se strădue să respecte principiul reparației echitabile. Ceea ce înseamnă că Curtea de la Strasbourg va acorda o reparație echitabilă cît se poate de reală și adecvată luînd în vedere suferințele fiecărei victime a relelor tratamente în parte.
În această privința Curtea Europeană va ține cont de faptele prezentate de părți și stabilite de Curte.
Ca exemplu în cauza Colibaba v. R. Moldova Curtea Europeană a stabilit următoarele fapte legate de rele tratamente: ” … La 25 şi 27 aprilie 2006, reclamantul a fost torturat de poliţistul I.M. şi de alţi doi poliţişti, cu scopul de a-l forţa să-şi recunoască vina. Potrivit reclamantului, mâinile şi picioarele sale au fost legate împreună la spate, iar o bară de metal de la un cuier a fost pusă sub braţele sale. Bara de metal a fost pusă pe două scaune, corpul său rămânând suspendat mai mult de 40 de minute. Mâinile sale au fost acoperite cu cârpe, astfel încât pe ele să nu rămână urme de la funie. Pentru ca ţipetele sale să nu fie auzite, a fost pusă muzica la volum sporit. În timp ce era suspendat, capul său a fost acoperit cu un palton, fiind lovit cu un scaun la ceafă. Aceste maltratări grave au fost însoţite de agresiuni verbale şi psihice… .”

Ca rezultat al acestor constatări Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acordat reclamantului reparația echitabilă în sumă de 14000 Euro în calitate de prejudiciu moral suportat.

În cauza Gurgurov v. R. Moldova în urma constatării violării art. 3 CEDO Curtea Europeană a acordat reclamantului suma de 45000 Euro în calitate de prejudiciu moral suferit.

În cauza Corsacov v. R. Moldova Curtea Europeană a acordat victimei relelor tratamente sumă de 20000 Euro în calitate de prejudiciu moral suferit.

Toate aceste cauze înainte de a ajunge la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg mai întăi au fost supuse unei examinări a instanțelor naționale conform art. 35 CEDO.

Cu părere de rău remediile interne s-au dovedit a fi neeficiente.

După cum se vede din practica Curții Europene și instanțelor naționale Guvernul R. Moldova are mult de lucrat pentru a schimba mentalitatea judecătorilor din Republica Moldova.

Deasemenea Guvernul Republicii Moldova are foarte mult de lucrat pentru a ridica și nivelul profesional al judecătorilor din instanțele naționale.

Roman Zadoinov
31.01.2013

Scrie un comentariu

Din categoria Despre încălcările organelor de stat

” JUSTIȚIE” ÎN STIL MOLDAV.

Mă tot gîndeam cum să încep această istorie ca să fie pe înțelesul tuturor, însă ilegalitatea e atît de vizibilă încăt oricine va înțelege de ce s-a întîmplat astfel.
Aceasta s-a întîmplat cu o doamnă din Chișinău care a rugat să fie ajutată și sigur că aceasta am început să fac, doar că, mai întăi de toate, am încercat să dezleg misterul și să acumulez probe care demonstreză că această doamnă a fost deposedată cu ajutorul justiției moldave de proprietatea sa ILEGAL.
Istoria a început în felul următor, în 2000 această femeie intră în succesiune testamentară după decesul mamei sale și primește în proprietate 4/6 din casa locuibilă aflată în Chișinău, aceasta mai are 2 frați care nu au acceptat succesiune la acel moment.
În 2002 prin decizia Primăriei mun. Chișinău i-a fost transmis în proprietate 600 m.p. a terenului unde se afla casa locuibilă.
În 2004 frații au decis să vină în imobilul dat să locuiască, sora acestora nu a obiectat deși ei nu acceptase succesiunea ea a spus că nu pretinde la cotele părți pe care mama acestora le-a lăsat în moștenire.
În 2005 frații fac imposibil traiul în comun iar femeia decide să depună o acțiune civilă în instanță privind partajul, fie ea achită cotele părți a fraților, fie frații cumpără 4/6 din din casă iar de banii obținuți ea își va construi a altă casă alături pe terenul care îi aparținea în proprietate.
În 2005 judecătoria sec. Buiucani decide: admite acțiunea femeii, incasează 227000 lei din frați pentru 4/6 din casa locuibilă aflată pe terenul de 600 m.p proprietatea femeii și dispunde că casa va trece în proprietatea lor doar după achitarea acestei sume de bani. Hotărîrea a intrat în vigoare.
În 2007 frații au pretins și la lotul de pămînt 600 m.p., au înțeles că lotul de pămînt nu a fost trecut în proprietate lor, atunci introduc în instanță o cerere privind explicarea hotărîrii iar judecătorul G. Plămădeală o explică în 2007 și indică că în proprietatea fraților v-a trece 4/6 din casa locuibilă care se află pe terenul de 600 m.p. proprietatea femeii după achitarea sumei prevăzute în hotărîre, despre lot nimic.
Încheierea judecătorească de explicare a hotărîrii nu a fost contestată.
Atunci frații s-au gîndit să se adreseze în judecată și să ceară nulitatea actului administrativ și depun în 2011 cerere prin care solicită anularea deciziei primăriei din 2011 prin care femeia a obținut în proprietate 600 m.p. din teren.
În 2012 aceștea au suportat înfrîngere iar instanța a respins acțiunea lor împotriva Primăriei și femeii.
Tot în 2012 aceștea se întorc la judecătoria buiucani, judecător Plămădeală G. și depun încă o cerere de explicare a hotărîrii, cerere similară cu cea din 2007.
Judecătorul formează în baza acestei cereri un dosar nou în 2012, fără a cita femeia, fără a ridica materialele dosarului din 2005-2007, acesta decide și explică hotărîrea din 2005 printr-o încheiere: deja judecătorul expică hotărîrea sa în felul următor: în proprietatea fraților trece 4/6 din casa locuibilă + terenul de 600 m.p.. Instanța nu o anunță pe femeie despre această încheiere iar frații înregistreză în baza acestui act judecătoresc dreptul de proprietatea pe numele său și repede înstrăinează bunul cu 145000 euro.
Între timp paralel cu aceasta ei o poartă pe sora lor în noi procese și mai depun cereri de anulare a deciziei primăriei Chișinău iar în 2013 luna iulie instanța le respinge acțiunea ca neîntemeiată de data aceasta repetat.
Care era sensul să depună paralel noi cereri dacă deja în 2012 printr-o încheiere arbitrară a judecătoriei Buiucani ei trec pe numele lor proprietatea unică a femeii?
Răspunsul a fost unul, femeia nu trebuia să-și dea seama că a rămas încă în 2012 fără proprietate, poate astfel scapă termenul de atac a încheierii.
Femeia află de la organul cadastral că a rămas fără teren în baza încheierii judecătorești din decembrie 2012, încercînd să obțină această încheiere toți îi spuneau că nu există nici o încheiere.
Am depus oficial o cerere să-mi fie eliberată încheierea iar la data de 12.08.2013 am primit această încheiere ilegală pe care am contestat-o, acu mă gîndesc oare vom avea parte de justiție curată la Curtea de Apel Chișinău? Sau vom găsi dreptate la CtEDO?
Deja cît privește banii pe care trebuia femeia să-i primească voi scrie într-o altă postare, dar pe scurt, femeia nu a primit banii deoarece executorul judecătoresc Gorobeț Ruslan a deposedat-o de acești bani, executorul a rămas fără licență iar acu se judecă își dorește licența înapoi, iar vocile spun că are toate șansele să aibă cîștig de cauză și să-și primească licența înapoi.
Curînd voi aborda ilegalitatea și a executorului judecătoresc.

Scrie un comentariu

Din categoria Despre încălcările organelor de stat

Despre drepturile omului – drepturile femeii…

 

Aristotel afirma: „numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natură oamenii nu se deosebesc cu nimic” .

Declarația universală a drepturilor omului proclamată în 1948 enunță o serie de drepturi fundamentale pentru toți oamenii, indiferent de rasă, sex, origine , bunuri etc..

Ulterior a mai fost adoptat un instrument internațional cu putere de lege pentru statele părți în 1966 : Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Cît privește Carta Internațională a Drepturilor Omului aceasta  a reflectat, in totalitate sau in parte, o intreaga gama de instrumente complementare referitoare la:
.. lupta impotriva discriminarii bazate pe sex, rasa,loc de munca, profesie, religie, credinta sau educatie; lupta impotriva crimelor de razboi si crimelor impotriva umanității;  protectia persoanelor supuse unui regim de detenție sau de inchisoare; interzicerea torturii si altor tratamente analoage inumane; libertatea de asociere (drepturi sindicale), politica locurilor de munca; drepturile politice ale femeii; drepturile persoanelor deficiente mintal si cu handicap; lupta impotriva rasismului, instigarii la război;lupta impotriva terorismului; promovarea drepturilor omului.

  Cît privește drepturile Femeilor:

Pe parcursul istoriei femeile au fost considerate inferioare față de bărbați. Femeia se definea  ca soție și mama iar familia era un spațiu de comunicare socială și de reproducere aflat în afara sferei profesionale, aceasta fiind atribuită exclusiv soților. Sarcina femeii era de a transforma familia într-un loc de refugiu privat și intim.

Femeile au luptat mult pînă cînd s-a împlinit dorința lor de a fi considerate egale cu bărbații și privite de la egal la egal.

Tot femeia a fost cea care a luptat pentru drepturile sale, astfel de exemplu scriitoarea Olympe de Gouges a formulat „Declarația drepturilor femeii si ale cetațencei”. Documentul este inspirat puternic din „Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului”, proclamat in anul 1789.

Ceea ce este important în conținuturile acestei Declarații este implicarea  femeii in formulările și articolele legii:                   :
„Femeia are dreptul sa urce pe esafod. La fel, ea trebuie sa aiba dreptul sa se urce la tribuna pentru a se adresa multimii.” Ea  a fost cea care a inlocuit cuvantul „om” sau „barbat” cu „femeia și bărbatul”, adăugînd langa cuvantul „cetățean” și pe cel de gen feminin, „cetateancă”.
Ea a trimis această declaratie Adunarii Generale spre ratificare. Ea a dorit să înlocuiască căsătoria cu un contract bazat pe drepturi legale. În ceea ce o privea, femeia era deosebit de importantă prin simplul fapt că acesteia ii revenea sarcina de a naște copii. De aceea, ea a atribuit femeii ca mamă drepturi speciale. Cu aceste idei revolutionare ea a contestat conceptiile lui Rousseau si ale adeptilor lui, precum si ale conducatorilor Revolutiei. Pentru ca aceștia consideraseră că rolul biologic al femeii o excludea pe aceasta in mod automat de la orice activitate politica publică.

„Declaratia drepturilor femeii și ale cetățencei” a zăcut multă vreme neobservată prin arhive, nefiind inclusă pe lista oficiala a documentelor vremii. Odata cu aparitia miscarii feministe ea a fost redescoperită si confirmată in statutul ei de document istoric unic si valoros.

Ulterior în SUA femeile au organizat o conferință iar adeptele mișcării pentru drepturile femeii cereau : dreptul de a dispune de venituri proprii și de proprietate; dreptul de a primi custodia copilului în caz de divorț; dreptul la vot, acces sporit la educație și  la activitatea profisională.

Pe parcursul secolului XX situația femeilor s-a ameliorat aceasta datorită tratatelor internaționale și a constituțiilor naționale.

Totodată mai rămîine o problemă neeliminată definitiv  aici am să mă refer la R. Moldova: In familie, in societate si din partea statului, femeile pînă în prezent  fac obiectul violentelor .

Violența nu vizeaza o singura femeie, ci pe toate ca grupare socială completă. Violența la adresa femeilor presupune tot ceea ce li se refuza femeilor din cauza simplului fapt ca sunt femei, astfel incat acestea nu își pot dezvolta pe deplin capacitatile si sunt oprite din evolutia lor firească. Deseori, aceasta este o forma de discriminare a femeilor, prea puțin acceptate in societate, astfel incat barbatii practic nici nu le bagă in seamă, deseori femeile considerand că acest lucru este un rău necesar inerent calitatii lor de femei, o forma motivată biologic in relația dintre bărbați și femei.

Pînă în prezent nu am putut elimina  violența la adresa persoanei adică, atentatul direct la corpul femeii, ca de ex. violurile, bătăile sau crimele. Violența la adresa persoanei se află de cele mai multe ori in legatura directa cu corpul femeii.

La fel nu am scăpat definitiv nici de violența structurală , aceasta se exprimă prin considerarea femeilor ca fiinte inferioare, prin desconsiderarea si obiectualizarea femeii si se afla in legatură cu pretențiile de superioritate emise de barbați .

Constatăm că pînă în prezent autoritățile nu reacționează la aceste crime cu aceeași vigilență ca și în alte crime penale.

În prezent avem prevederi internaționale cu privire la drepturile Omului, avem CEDO acestea  vizează și persoanele de sex feminin. Există principiul conform căruia nici o persoană nu trebuie să aibă de suferit din cauza că aparține unui anumit sex, aceasta fiind parte esențială încă de la început  a declarațiilor ONU.  Însă cu regret constatăm că discriminarea femeilor mai continuă și astăzi.

O particularitate este faptul ca drepturile femeii nu sunt lezate in mod direct de catre stat, ci de persoane particulare, cînd vorbim de violență, însă aceștea  acționează bazându-se pe faptul că faptele lor vor ramane nepedepsite de autoritatea statala. Astfel de incalcari ale drepturilor femeii sunt tolerate deseori de catre stat iar R. Moldova probabil ar intra în top la acest capitol.

De ce am abordat această temă, probabil din cauza că în ultimul timp tot mai multor cauze au fost  mediatizate în R.Moldova cu privire la infracțiunile comise față de femei și lipsa unui proces echitabil și a unei sentințe de condamnare a inculpaților. Observăm cît de toleranți sunt judecătorii față de inculpați și indiferenți față de victime.

Totodată am vrut să arăt că femeile au fost mereu  luptătoare și au reușit doar atunci cînd și-au unit forțele și au fost solidare s-au susținut și au luptat împreună.

Probabil că lupta aceasta ar trebui să aibă o continuitate și anume lupta cu organele  statului, astfel ca orice persoană care v-a comite o infracțiune în domeniul descris mai sus să fie pedepsită, iar pedeapsa să fie reală, iar pe viitor acești infractori, să știe că faptele lor vor fi pedepsite de autoritățile statului . Ori, deja am ajuns în perioada unde Drepturile Fundamentale ale Omului sunt pentru toți , rămîine doar să luptăm în continuare, viața este o luptă, dacă lupți ai șansa să cîștigi, dacă nu lupți ești învins.

 

Un comentariu

Din categoria Despre încălcările organelor de stat

СТ.8 ЕКПЧ ЖИЛИЩЕ…КОРРЕСПОНДЕНЦИЯ

Жилище по смыслу ст. 8 – это то место, где человек проживает постоянно, и поэтому могут быть случаи, когда все места проживания составляют жилище в рамках смысла ч. 1 ст. 8. Жилище, где проводятся отпуск или праздники и рабочие общежития или другие места долговременного проживания могут представлять собой исключения.

Является ли право собственности достаточным чтобы создать жилище? В решении по делу Джиллоу против Соединенного Королевства Суд указал, что заявители, владевшие, но не проживавшие в своем доме в течение 19 лет, могут, тем не менее, называть этот дом своим жилищем в смысле ст. 8. Такой вывод основывался на том, что, несмотря на длительное отсутствие, заявители всегда намеревались вернуться, и у них сохранялись непрерывные достаточные связи со своей собственностью, в такой степени, чтобы ее можно было рассматривать как их жилище.

В 1992 г. Суд расширил понятие “жилище”, признав таковым и некоторую нежилую недвижимость, предоставив тем самым защиту этой недвижимости в рамках ст. 8. В деле Нимитц против ГерманииНимитц по профессии адвокат, в офисе которого был произведен обыск, в жалобе утверждал, что фактом проведения обыска было нарушено право на уважение его жилища и корреспонденции. Что касается понятия “жилище”, то Суд отметил, что не всегда можно провести четкое разграничение между жильем и офисом, в частности, потому, что вести деятельность, которую можно отнести к профессиональной или деловой, можно с таким же успехом и со своего места жительства, и, наоборот, можно заниматься делами, которые не относятся к профессиональной сфере, в офисе или коммерческих служебных помещениях. Узкое понимание термина “жилище” может привести к такой же опасности неравенства, как и узкое понимание “личная жизнь”. Суд подытожил:“Если говорить в общем, толкование слова “жилище” как охватывающего служебные помещения, более созвучно с предметом и целью ст. 8”.

При таких обстоятельствах, служебная недвижимость подпадает под защиту ст. 8.

Корресплнденция.

Право на уважение к корреспонденции человека – это право на установление коммуникации (связи) человека с другими лицами без вмешательства и цензуры.

Хотя в понятие корреспонденции с очевидностью включаются материалы, пересылаемые почтой, Суд определил также, что это понятие включает телефонные и телексные связи. В решении по делу Класс против Германии Суд указал на то, что “хотя телефонные разговоры конкретно не указаны в ч. 1 ст. 8, Суд считает, что такие разговоры входят в понятия “личная жизнь” и “корреспонденция”, которые эта статья содержит”.

Поскольку буквальное значение понятия “жилище” было истолковано расширительно, ожидается, что такая тенденция возобладает и применительно к понятию “корреспонденция” с тем, чтобы идти в ногу с прогрессом коммуникационных технологий, которые создают все новые и новые средства коммуникаций, такие как электронная почта (e-mail), со своей областью защиты. Однако приемлемый уровень защиты изменяется с изменением типа используемого средства коммуникации.

Защита в рамках ст. 8 относится к значению и методам коммуникации, а не к ее содержанию, и, таким образом, Правительство, например, не может утверждать, что телефонные разговоры о криминальной деятельности не подпадают под действие ч. 1 ст. 8. В дeле Халфорда против Соединенного Королевства было установ лено, что защита, предоставляемая в соответствии со ст. 8, распространяется на телефонные переговоры, как служебные, так и частные, проводимые по телефону, установленному в офисе.

Личность как отправителя, так и адресата корреспонденции играет роль в определении того, что требуется в соответствии со ст. 8. Например, Суд может внести ясность в то, насколько важна защита по отношению к письмам и другой корреспонденции между адвокатами и их клиентами, в частности находящимися под стражей.

Как указал Суд: “Хотя по существу целью ст. 8 является в основном защита индивида от произвольного вмешательства со стороны органов государственной власти, она не просто обязывает государство воздерживаться от такого вмешательства: это негативное обязательство может дополняться позитивными обязательствами, неотъемлемыми от действительного уважения личной и семейной жизни. Таким образом, также как и негативное обязательство не допускать произвольного вмешательства в личную и семейную жизнь человека, в его жилище и корреспонденцию, на Государство возлагается позитивное обязательство уважать весьма многочисленные личные интересы, не указанные в самой статье. Основой такой интерпретации ст. 8 служит содержащаяся в самой статье формулировка о праве человека на уважение его личной и семейной жизни и т.д., и это позволяет Суду расширить обязательства по отношению к одним только указанным правам. В деле Х & Y против Нидерландов суд Признал, ЧТО [Статья 8] не только принуждает государство воздерживаться от … вмешательства: в дополнении к этому негативному первоначальному обязательству могут быть и положительные обязательства, неотъемлемые от действительного уважения личной и семейной жизни… Эти обязательства могут включать в себя принятие мер, направленных на обеспечение уважения личной жизни даже в сфере отношений между отдельными личностями.

Следовательно, при определенных обстоятельствах Конвенция требует от Государства предпринять шаги направленные на обеспечение отдельному человеку реального уважения прав, перечисленных в ст. 8, и может потребовать также защитить отдельного человека от действий других частных лиц, которые препятствуют эффективному осуществлению их прав.

Трудно идентифицировать обстоятельства, при которых следует предпринять положительные действия с учетом ст. 8. Суд установил, что понятие “уважение” не является четко очерченным, и поскольку условия и обстоятельства в странах-участницах различны, вопрос о том, что требуется для признания уважения к семейной жизни, существенно отличаются от дела к делу. Таким образом, государствам предоставляются широкие пределы усмотрения при решении вопроса о том, какое “уважение” необходимо при определенных обстоятельствах. Согласно решениям Суда при определении того, существует или нет положительное обязательство, государство должно учитывать был ли нарушен справедливый баланс между общими интересами общества и интересами отдельного человека. При определении сути защищаемого права Суд указал, что цели, упомянутые в ч. 2 ст. 8, могут иметь отношение к делу, и, таким образом, критерий отличается от упоминаемых в ч. 2 ст. 8, когда необходимо соблюдать баланс между уже установленным правом и противоборствующими интересами, которые Государство стремится защищать. Во многих случаях различие в подходе по принятию положительного обязательства и обычным рассмотрением этого же случая в рамках ч. 2 ст. 8 будет очевидным из анализа оснований вынесенного решения Суда, но не из самого решения. С практической точки зрения, возможно, что интересы всего сообщества сначала перевешивают, но при этом должны учитываться определенные обязательства по отношению к человеку по установлению преобладания его интересов. Например, прецедентное право указывает, что там, где вaжное право личности поставлено на карту, и заявитель поставлен в невыгодное положение, положительное обязательство должно возобладать. С другой стороны, там, где это невыгодное положение не является столь значимым или там, где на карту поставлен важный государственный интерес, такое развитие является менее правдоподобным.

Например, в деле Маркс против Бельгии Суд признал, что уважение к семейной жизни между незамужней матерью и ее ребенком влечет положительное обязательство для государства по принятию мер, направленных на обеспечение интегрирования ребенка в его/ее семью с момента рождения. В этом случае ущерб для незамужней матери и ее дочери будет более существенным по сравнению с нестоль значительным интересом государства по защите семьи, основанной на браке. Более того, предел усмотрения, предоставляемый государству, был слишком узким уже в силу того, что правовые и социальные условия в странах-участницах отражают тенденцию по исключению неравного отношения для замужних матерей и их детей. Это нашло свое отражение в принятии Европейской Конвенции по правовому статусу детей, рожденных вне законного брака.. Таким образом, было определено, что положительное обязательство по отношению к семейной жизни необходимо влечет принятие мер по интегрированию ребенка в его/ее семью.

Однако Суд принял другое решение по делу X, Y & Z против Соединенного Королевства. Первоначально Суд установил, что отсутствие общего подхода среди стран-участниц Конвенции означает, что государству предоставляются более широкая свобода усмотрения в отношении того, в чем должно выражаться уважение к семейной жизни для заинтересованных сторон – ребенка, рожденного при помощи AID-процесса и ее транссексуального отца. Как результат, суть положительного обязательства по уважению к семейной жизни была иной, чем по делу Маркс, и от государства требовалось меньше действий для того, чтобы было констатировано, что требования по ст. 8 государством в данном конкретном случае соблюдены. Соответственно, Суд отверг утверждение заявителя о том, что уважение к семейной жизни требует от государства дать разрешение на внесение фамилии транссексуала в свидетельство о рождении ребенка в качестве отца. Хотя и не было доказано, что установление отцовства в отношении ребенка, рожденного при помощи AID-процесса, противоречит интересам общества, но и не было также установлено, что такая запись является необходимой с точки зрения обеспечения прав и законных интересов ребенка.

 

 

Scrie un comentariu

Din categoria Despre încălcările organelor de stat

СТАТЬЯ 8 ЕКПЧ Каждый человек имеет право на уважение его личной и семейной жизни…

сфера применения ст 8

1. Каждый человек имеет право на уважение его личной и семейной жизни, его жилища и его корреспонденции.

2. Не допускается вмешательство со стороны государственных органов в осуществление этого права, за исключением вмешательства, предусмотренного законами и необходимого в демократическом обществе в интересах национальной безопасности, общественного спокойствия, экономического благосостояния страны, в целях предотвращения беспорядков или преступлений, охраны здоровья или нравственности или защиты прав и свобод других лиц.

Статья 8 разделена на две части. В первой – устанавливаются права, гарантируемые каждому человеку в рамках данной статьи -право на уважение его личной жизни, семейной жизни, его жилища и корреспонденции. Вторая говорит о том, что эти права не являются абсолютными и могут быть ограничены государством, но только на основании закона и в интересах, прямо перечисляемых в ней. Во второй части ст. 8 указываются и те обстоятельства, при которых власти могут обоснованно вмешиваться в эти права, содержащиеся в ч. 1 этой же статьи. Часть 2 ст. 8 включает только те причины вмешательства, которые соответствуют закону и необходимы в демократическом обществе при преследовании одной или более законных целей и которые могут рассматриваться государством в качестве приемлемых ограничений прав каждого человека, изложенных в ст. 8

СЕМЕЙНАЯ ЖИЗНЬ

Понятие семейной жизни постоянно эволюционировало на протяжении всего времени действия Конвенции и продолжает развиваться с учетом современных изменений социальных и культурных моделей семейной жизни. Суд применяет гибкий подход к интерпретации семейной жизни, принимая во внимание разнообразие семейных взаимоотношений, возможности развода и успехи медицины. Семейная жизнь включена непосредственно в сферу личной жизни, где ей обеспечивается право свободного от произвольного вмешательства государства существования. Однако в ст. 8 не содержится упоминание о праве установления семейной жизни, например путем заключения брака, или о возможности иметь детей.

Что составляет семейную жизнь? Как правило, Суд решает вопрос о наличии “семейной жизни” на основе фактов, рассматриваемых в каждом конкретном случае, и общего применяемого принципа о существовании тесных личных связей между участниками отношений. Анализируя позицию Суда от прецедента к прецеденту, можно сделать вывод о том, что нельзя исчерпывающим образом определить какие же конкретно взаимоотношения могут быть отнесены к семейной жизни. В рамках дела Маркс Суд констатировал:

“Семейная жизнь” по смыслу ст. 8 включает по меньшей мере отношения между близкими родственниками, например отношения между дедушкой и бабушкой, с одной стороны, и внуками- с другой, поскольку такие родственники могут играть важную роль в семейной жизни” По делу Олсон суд заявил, что родные братья и сестры могут иметь право на семейную жизнь в рамках отношений между собой, не зависимых от отношений между детьми и родителями, констатировав нарушение шведским правительством ст. 8 в результате разлучения трех родных братьев, взятых под государственную опеку.

В случаях, когда оспаривалось вмешательство в осуществление права на семейную жизнь Суд рассматривал кровное родство как исходную предпосылку для установления наличия семейной жизни. Вместе с тем, Суд придает значение и тому, что определенные межличностные связи должны наличествовать между лицами, до того, как можно будет сказать, что отношения между этими лицами представляют собой “семейную жизнь” в смысле ст. 8 Конвенции.

В целом, можно отметить, что страсбургское прецедентное право безусловно признает, что права по ст. 8 имеют малолетние дети по отношению к родственникам по восходящей линии родства. Суд даже не считает совместное проживание малолетних детей и их родителей необходимым условием существования “семейной жизни “между ними: “с момента рождения ребенка и в силу самого факта рождения между ним и его родителями, состоящими в браке, существуют узы, составляющие “семейную жизнь”, даже, если родители не проживают вместе – заключил Суд в решении по делу Беррехаб.

Вместе с тем Суд выступает с более жестких позиций при доказывании наличия семейных связей между взрослыми родственниками, особенно, когда заявители оспаривают иммиграционные правила.

Можно констатировать, что распространение “нестандартных” моделей проживания значительно усложнили для Суда определение существования семейной жизни и обязательств государства по отношению к личности, вследствие этого все более широкий спектр межличностных взаимоотношений Суд признает подпадающими под определение “семейной жизни”.

Семья, основанная на браке. Защита в соответствии со ст. 8 всегда распространяется на браки, которые можно охарактеризовать как законные и действительные. Отсутствие законного брака, либо его заключение без намерения создать семью (фиктивный брак), для того, чтобы обойти иммиграционные законы или получить гражданство, может исключить предоставление защиты в рамках действия ст. 8.

Ребенок, родившийся у родителей, состоящих в действительном и законном браке, является ipso iure частью этих отношений, поэтому с момента рождения ребенка и в силу самого факта рождения между ним и его родителями существуют узы, составляющие “семейную жизнь”. Таким образом, взаимоотношения между родителями, состоящими в браке, всегда подпадают под действие ч. 1 ст. 8.

Статья 8 безусловно применяется к отношениям между матерью и ее ребенком вне зависимости от ее семейного положения. По делу Маркс Суд указал, что, гарантируя право на уважение семейной жизни, ст. 8 предполагает наличие семьи. Статья 8 не делает различий между семьями с “законными” и “незаконными” детьми. Подобное различие не соответствовало бы слову “каждый”. Суд обратил также внимание на то, что Комитет министров Совета Европы считает одинокую мать и ее ребенка единой семьей, ничем не отличающейся от других семей. Таким образом, по мнению Суда, ст. 8 применима к “семейной жизни” с “незаконными” детьми, равно как и семей с “законными” детьми. Следовательно, отношения между одинокой матерью и ее ребенком всегда подпадают под защиту по ст. 8.

О парах, брак которых не зарегистрирован, которые проживают вместе со своими детьми, обычно говорят, что они могут считаться семьей. Это было определено в деле Джонстона где устойчивый характер взаимоотношений (заявителей) и тот факт, что они не отличались от семьи, основанной на браке, убедили суд в вынесении своего решения.

По делу гражданина Марокко г-на Беррехаб против Нидерландов было установлено, что он состоял в браке с гражданкой Нидерландов. Незадолго до рождения дочери брак был расторгнут, вследствие чего власти Нидерландов отказались возобновить Беррехабу вид на жительство и выслали из страны. Заявитель утверждал, что отказ от предоставления нового вида на жительство после расторжения брака и, как результат, постановление о высылке его из Нидерландов является нарушением ст. 8 Конвенции. В решении по делу Суд указал, что не рассматривает совместное проживание как sine qua поп семейной жизни родителей и малолетних детей. Суд считает, что отношения между супругами, возникшие вследствие законного и подлинного брака, и подобные отношениям между супругами Беррехаб, должны рассматриваться “как семейная жизнь”, даже если родители не живут вместе.

Конечно, как отметил Суд в решении, последующие события могут нарушить такие отношения, однако в данном конкретном случае все обстояло иначе. Действительно, г-н Беррехаб и его супруга, расторгшие брак, не жили вместе во время рождения дочери и не возобновили совместное проживание после этого, тем не менее до высылки из Нидерландов г-н Беррехаб виделся с дочерью 4 раза в неделю, причем каждая встреча длилась по несколько часов. Частота и регулярность свиданий с дочерью доказывают, что г-н Беррехаб придавал им очень большое значение. Поэтому Суд не может согласиться с тем, что между заявителями была прекращена “семейная жизнь” По этим основаниям Суд постановил, что была нарушена ст. 8 Конвенции и обязал Нидерланды выплатить заявителям 20.000 голландских гульденов в качестве справедливой компенсации.

Таким образом, члены семьи, которые не живут вместе из-за развода или из-за того, что отделены друг от друга, тем не менее, могут претендовать на защиту в соответствие со ст. 8.

Может ли семейная жизнь существовать без совместного проживания или брака? Подход Суда к проблеме может быть показан на примере дела Бугханеми против Франции. Заявитель, уроженец Туниса, прибыл во Францию в 1968 г. и проживал там вместе с семьей (родителями, братьями и сестрами) вплоть до высылки из страны. Заявитель находился в фактических брачных отношениях с гражданкой Франции, родившей ребенка в 1993 г., которого Бугханеми официально признал. Поскольку Бугханеми неоднократно привлекался к уголовной ответственности за совершенные им преступления, министр внутренних дел еще в 1988 г. подписал распоряжение о его высылке из страны на том основании, что его присутствие на территории Франции является угрозой общественному порядку, но заявитель вернулся во Францию и проживал там нелегально. По утверждению г-на Бугханеми, высылка его из страны, произведенная французскими властями, явилась вмешательством в его частную и семейную жизнь и нарушила его права, гарантированные Статьей 8 Конвенции. Суд счел, что сомнения Правительства Франции относительно наличия семейных отношений между Бугханеми и матерью его ребенка не лишены оснований: их совместная жизнь началась, по всей видимости, после его незаконного возвращения во Францию и продолжались один год, а на момент его повторной высылки и за много месяцев до рождения ребенка они уже не жили вместе. Тем не менее, как указано в решении Суда, нельзя прийти к заключению об отсутствии у заявителя частной и семейной жизни во Франции. Заявитель признал, хотя и довольно поздно, рожденного ребенка. В понятие семьи, на котором основана Статья 8, входят и узы, которые существуют между лицом и его ребенком, даже если мать и отец не проживают совместно и независимо от того, рожден ли ребенок в браке или вне его. Хотя эта связь может быть нарушена последующими событиями, это может происходить лишь при исключительных обстоятельствах. Кроме того, как отметил Суд, родители г-на Бугханеми и его братья и сестры проживают на законных основаниях во Франции, и ничто не доказывает, что их не связывают семейные узы. Из-за высылки заявитель оказался разлученным со своими родственниками и ребенком. Таким образом, Суд констатировал, что высылка может рассматриваться как вмешательство в осуществление права, предусмотренного ст. 8.

Ни задержка отцом признания своего ребенка, ни недостаточная финансовая поддержка своего ребенка, ни его решение оставить ребенка на попечение родственникам при эмиграции в одно из государств, участников Конвенции, не были в этой связи признаны в качестве исключительных обстоятельств. Презумпция того, что ст. 8 применяется автоматически к отношениям между одним из родителей и ребенком вне зависимости от их характера, была применена также в деле Содербека, касающегося усыновления. В этом случае было признано, что неженатый отец и его дочь имеют право на семейную жизнь вне зависимости от того факта, что они никогда не проживали вместе и у них не было регулярных контактов.

В том случае, когда один из родителей препятствует развитию семейных связей ребенка, возможность семейной жизни может быть достаточным основанием для привлечения к защите ст. 8. Это усматривается из дела Кигана против Ирландиигде мать дочери заявителя начала процесс о ее удочерении без согласия или ведома отца, тем самым, лишая его возможности установить тесные личные связи с дочерью. Отношения между заявителем и матерью ребенка продолжались, как отмечено в решении суда, более 2 лет, в течение одного года они проживали совместно. Более того, зачатие ребенка было результатом продуманного решения, и они также планировали пожениться. Их отношения в то время подпадали под понятие семейной жизни в смысле ст. 8. Тот факт, что их отношения впоследствии испортились, меняет данный вывод не больше, чем если бы они были супружеской парой, законно зарегистрировавшей брак и оказавшейся в аналогичной ситуации. Из этого следует, указал Суд, что с момента рождения ребенка между заявителем и его дочерью существовала связь, образующая семейную жизнь. Обращает на себя внимание тот факт, что к такому выводу Суд пришел, несмотря на то, что у них была лишь одна возможность для

встречи.

 Хотя Суд обращал большее внимание на социальные, чем на биологические аспекты проблемы при определении того, существует ли семейная жизнь, он лишь раз нашел, что семейная жизнь имела место между людьми, у которых отсутствовала кровная связь. В деле Х, У & Z против Соединенного Королевства Суд посчитал, что взаимоотношение между транссексуалом мужчиной (прежде бывшим женщиной) и его ребенком, родившимся в результате искусственного осеменения от донора (AID), составляли семейную жизнь При принятии этого решения Суд признал существенным, что, во-первых, в других отношениях их взаимоотношения были неотличимы от традиционной семейной жизни, а во-вторых, транссексуал, принимал участие в AID-процессе в качестве отца ребенка.

Суд еще не определился с тем, составляют ли сексуальные однополые отношения семейную жизнь. В деле Керкховена против Нидерландов Комиссия не нашла возможности определить, что устойчивые отношения между двумя женщинами и ребенком, рожденной одной из них при помощи AID-процесса, относятся к семейной жизни. Невзирая на то, что они жили вместе, как семья и делили между собой родительские обязанности в отношении ребенка, их требование легального признания было сочтено имеющим отношение только к личной жизни. При рассмотрении этого дела Суд мог бы следовать и созданному им же прецеденту для X, Y & Z, имея в виду, что семейная жизнь включала бы взаимоотношения одного пола вне зависимости от отсутствия кровной связи.

Тогда как отсутствие биологической связи не препятствует признанию возникших взаимоотношений семейной жизнью, напротив, наличие исключительно кровной или генетической связи еще не является достаточным для данной цели. Таким образом, взаимоотношение между донором спермы и ребенком, родившимся в результате ее использования, обычно не будет достаточным для установления семейной жизни, в смысле ст. 8, до тех пор, пока не появится значимое свидетельство того, что имеются тесные личные связи в дополнение к кровной связи.

В случае, когда на рассмотрение Суда попадают иные отношения. Суд устанавливает наличие семейной жизни в каждом конкретном случае, опираясь на представленные факты. В отношении к семье расширенного состава и другим “классификациям” прецедентное право говорит следующее:

• семейная жизнь может существовать между детьми и их бабушками и дедушками, поскольку они играют “значительную роль в семейной жизни”.

• отношения Родных братьев и сестер, как несовершеннолетних так и взрослых, также подпадают под понятие семейной жизни.

• взаимоотношение между дядей или тетей и его/ее племянником или племянницей могут подпадать под понятие семейной жизни в том случае, когда имеется конкретное свидетельство установления тесных личных связей. Так в случае Бойль против Соединенного Королевства заявитель жаловался на отказ в доступе к его племяннику, который был передан под опеку государства. По этому делу было признано, что семейная жизнь существует между дядей и его племянником на основе того факта, что мальчик оставался на уик-энд со своим дядей, который, как считали местные власти, был для него “хорошим отцом”.

• семейная жизнь может существовать между родителями и детьми, рожденными в результате вторичных взаимоотношений, или детьми, рожденными в результате еще одного брака или адюльтера, в частности, когда отцовство ребенка было определено, и у сторон имеются тесные личные связи.

• отношения между приемными родителями и детьми в принципе подпадают под защиту ст. 8.

• будут ли связи между ребенком и его/ее приемными родителями считаться семейной жизнью, зависит от фактов каждого конкретного случая, в частности, были ли у ребенка тесные личные связи с его/ее настоящими родителями и того, как долго приемная семья заботится о ребенке. Чем дольше ребенок находился под защитой приемных родителей, тем более вероятно, что будет признано существование семейных связей.

Однажды возникнув, семейная жизнь не заканчивается при разводе, или в том случае, когда стороны больше не проживают совместно. Она также не заканчивается, когда принимается решение отдать ребенка на попечение. Хотя последующие события, такие, как усыновление или высылка, могут разорвать связи семейной жизни, Суд установил, что это может иметь место только при исключительных обстоятельствах.

Также законодательство страны участника может выступать в качестве вмешательства в право на личную жизнь. Например законодательство запрещающее регистрацию однополых браков.

Так в деле Schalk şi Kopf против Austriei, европейский суд решил что ЕКПЧ не обязывает государства обеспечивать своим гражданам право на заключение однополых браков.

Согластно юриспруденции ЕСЧП ст. 12 гарантирует мужчине и женщине право на заключение брака и на семейную жизнь. Осушествление этого права затрагивает отношения личного, социального и правового характера.  Также суд установил, что эти отношения должны регулироваться в основном национальным законодательством, однако ограничения установленные государством не должны затрагивать существования самого права. ( a se vedea B. și L. c. Regatului-unit, nr. 36536/02, § 34, 13 septembrie 2005, și F. c. Elveției, 18 decembrie 1987, § 32, seria A no 128).

Европейский суд отмечает в своём решении, что он ещё не рассматривал возможность в свете конвенции заключение брака между однополыми гражданами.

Долвольно во многих своих решения суд устанавливал усмотрение государства в области регистрации брака, и считал, что  это первичная обязаннасть государства регулировать эту сферу путём принятия национальных законов. ( Sheffield și Horsham, precitată, § 67, Cossey c. Regatului-unit, 27 septembrie 1990, § 46, seria A nr. 184, și Rees c. Regatului-unit, 17 octombrie 1986, §§ 49-50, seria A nr. 106).

Однако в деле Christine Goodwin (precitat, §§ 100-104), Евросуд установил, что право не стоит на месте и в свете новых идей люди поменявшие свой пол тоже должны быть защищены правом вступления в брак на равнее с другими.

В этом смысле Евросуд  считает, что государства находятся в лучшей ситуации для оценки своей внутренней политики. ( B.  L. c. Regatului-unit, precitată, § 36).

Евросуд  считает, что несомненно отношения между двумя лицами того же пола входят в сферу понятия личная жизнь.

Евросуд указал, что после  2001года, когда было принято решение  Mata Estevez, во многих государствах совета  европы произошли серьёзные изменения, если раньше суд не мог говорить о понятии семья в стабильных отношениях между людьми того же пола, то теперь ситуация кардинально изменилась.

Принимая во внимание данные изменения, суд считает, что было бы неправильным ущемлять права лиц того же пола  в тех случаях когда между ними существуют  прочные и стабильные семейные отношения.

На основании выше изложенного суд считает, что стабильные и прочные отношения между людьми того же пола должны подпадать под понятие личная и семейная жизнь….

Scrie un comentariu

Din categoria Despre încălcările organelor de stat

Despre neglijență sau ignoranța celor de la 903- ambulanța – și nu numai..

 

Săptămînă aceasta la o piscină care se află lîngă Chișinău în timp ce mama nu a fost atentă copilul ei de doar 5 ani s-a înecat, e un caz tragic dar adesea îți pui o întrebare ce de? Cineva mi-a scris și m-a anunțat că era la fața locului, mi-a comunicat că atunci cînd fetița a fost găsită toți au început să-i acorde  primul ajutor, așa cum puteau pentru că localul nu dispunea de un asistent medical și nici trusa medicală nu a fost găsită.

Proprietarul nu a  prevăzut  că într-o piscină unde e permis să se scalde și copiii aceștea din neatenție se pot accidenta în cel mai bun caz…

După tragicul incident toți au început să telefoneze imediat 903 ambulanța, cei de la Chișinău foarte calm au refuzat să trimită o echipă de medici invocînd că nu e sectorul lor, cică trebuiau oamenii să telefoneze ambulanața din regiunea unde se află și care era numărul unde trebuiau să telefoneze nimeni nu le spunea, toți au început cu disperare să telefoneze 903 iar cum ”amabilitatea” este mare li se arunca receptorul, nu doreau să trimită ambulanța la fața locului, într-un final peste circa 30 min. Au venit 3 mașini, și ce folos? Martorii spun că copila și-a revenit dar după a început să sîngereze și a decedat, deci medicii au constatat decesul.

Să trecem la analiza faptelor, nu voi pomeni de mama copilului și de faptul că trebuia să fie mai atentă  pentru că după mine se poate întîmpla oricui, dar cum trebuiau să se comporte autoritățile?

În primul rînd  ambulanța de la Chișinău nu a avut dreptul să nu preia solicitarea, ei erau obligați să trimită imediat echipajul cum au primit sunetul fără ca să impună oamenii să caute o altă ambulanță de pe sector, nu e grija oamenilor ci e grija autorităților pe cine trimit cei de la 903 erau obligați desinestătător să se clarifice pe cine să trimită dar cît mai urgent să trimată un echipaj imediat,  chiar și de la Chișinău ei putea ajunge în 5 maxim 8 min., dar ei ce au făcut?

  Ce tre să facem?

Dacă eram eu la fața locului și telefonam de zeci de ori 903 iar aceștea îmi refuzau a doua zi, fiind martora evenimentelor scriam o petiție adresată Ministerului sănătății cu descrierea tuturor evenimentelor, cu solicitarea să fie identificați toți responsabilii care au refuzat să trimită echipajul și să fiu anunțată ce sancțiuni și cui au fost aplicate sancțiunile în urma unui astfel de comportament neglijent.

Pe lîngă aceasta sesizam și Procuratura care tre să investigheze cazul și să stabilească de ce cei de la Chișinău cei ce trebuiau să reacționeze imediat la sesizare s-au lăsat rugați timp de circa 20 min…?

De ce era s-o fac eu? Mama  copilei acu nu are timp, are o durere mult mai mare dar noi tre să privim înainte, astăzi într-o situație neplăcută a nimerit o persoană ne cunoscută , dar mîine se poate întîmpla unei persoane dragi ție, ce ne rămîine să facem în astfel de situații ?  să sesizăm organele abilitate să încercăm să facem ordine la noi în țară, ori, ce rost mai are să achităm impozite din care aceștea își primesc salariile, poate e cazul să se întoarcă cu fața la oameni?

Totodată  trebuie  de verificat și proprietarul localului cum a obținut autorizația de funcționare fără ca localul să aibă prezent un medica sau măcar o trusă medicală?? În cele din urmă autoritățile tre să verifice și proprietarul localului cu siguranță, dacă s-a încălcat sancțiunea tre să urmeze.

V-a fi sau nu cineva sancționat pentru neglijență depinde de fiecare din noi.

Nu uitați că nu o faceți pentru cineva o faceți pentru voi, pentru apropiații voștri, pentru că într-o situație similară se poate pomeni oricine iar autoritățile vor acționa exact așa dacă nu vom face nimic….ci doar vom regreta cele întîmplate.

2 comentarii

Din categoria Despre încălcările organelor de stat

Cîteva gînduri despre justiția moldavă.

 

   Republica Moldova are o justiție în care ne putem pomeni cu orice soluție, adesea în una și aceeași speță avem 5 decizii total diferite, deși legea este una și tre să fie aplicată uniform  pentru toate cauzele de același fel. Dacă credeți că legea este aplicată diferit pentru că judecătorii sunt alții, pot să vă spun că nu e chiar așa,  studiind practica judiciară vom observa că unul și acelaș judecător a aplicat aceeași lege diferit, chiar dacă speța era identică.

  Cetățenii se plîng că avem o justiție proastă, pe cînd guvernanții ne promit schimbări doar în ajun de alegeri, după aceste schimbări stagnează  pe sub mese pînă la viitoarele alegeri și viitoarele promisiuni despre o justiție curată, despre combaterea corupției, despre sancționarea celor care se fac culpabili de condamnarea Moldovei prin hotărîrile CtEDO.

   La ce aduce ne sancționarea justițiabililor pentru erorile comise,  deși nu tot timpul sunt erori în cele mai multe cazuri sunt niște decizii și încălcări din culpă gravă în opinia mea.  Nesancționarea  aduce la secarea bugetului statului, prin achitarea despăgubirilor.

   Nesancționarea duce la emiterea de către instanțele judecătorești a soluțiilor arbitrare, oricum nimeni nu va fi sancționat deci putem să facem ce dorim și să aplicăm legea după cum ne convine.

   În concluzie pînă nu vom avea o voință politică,  acțiunea în regres nu va fi înaintată niciodată, iar bugetul statului va deveni tot mai mic pe zi ce trece.

Dar de unde voință politică dacă avem în funcții judecători care au emis decizii contrare CEDO iar ulterior statul a achitat despăgubiri conform hotărîrilor  CtEDO.

   Cu regret constatăm că acești justițiabili nu învață lecția, sigur că nu, doar nu au simțit sancțiunea pe propria piele, tot statul este cel ce achită despăgubiri, deci riscăm și în continuare să avem aceleași decizii arbitrare și ne uniforme iar legea să fie aplicată nu după bunul simț ci după bunul plac a judecătoarului.

   

 

Scrie un comentariu

Din categoria Despre încălcările organelor de stat

Răspunsuri la întrebări frecvente.

Aici puteți găsi răspuns la întrebările frecvente care le pun ascultătorii http://www.radiochisinau.md/RadioChisinau/curier_juridic/63

Un comentariu

Din categoria Despre încălcările organelor de stat